Mă abat de la drum,
din praful roșiatic culeg o fărâmă
de inimă ca un petec colorat,
de textilă spălată prea des,
urmele atâtor culori, se mai ghicesc,
pe fața supărată a acestui petec de carne,
Știu, inima e doar un mușchi,
dar se tot aude când bate, că mai bate,
și se simte, mai jos, așa, pe undeva
spre ombelic, e o axa ciudată, un zvâc,
Pune mâna să simți cum se zbate, acolo,
acolo unde e locul ei, pe medianele dintre
dorință și realitate, și pare totusi,
că ai înghițit un ceas vechi ce acum măsoară
timpul din stomacul tău, ca un căpcăun,
care vrea să te devoreze începând dinăuntru
spre dinafară...
Mi-a obosit auzul de atâta alergătură și mă dor
ochii de atâta zgomot cât poate țipa bucățica asta
care nu obosește niciodata să doară, bate în piept,
bate ca și când ar înfige cu luciditate
un cui în faldurile rațiunii: uite, eu exist, și bat,
deci exist.
Ma abat de la drum,
când ajung în fața ta, deschid pumnul să-ți arăt,
minunea ghemuită cald în podul palmei mele,
tresărirea din străfundurile tale e confirmarea
și sentința, am plecat mai departe, cu mâna goală,
ca bătrânul rege Lear…în ochii tăi am văzut
spaima și moartea...acoperă-i cu petecul acela decolorat
pe care ț-i l-am dăruit într-o clipă de nemurire...