știi când să duci mai departe zvâcnetul așa, ca pe o targă
chipul celălalt livid, arterele cuvintelor prinse în perfuzii
nu mai suntem salvări astăzi, nici personalul de urgență
mereu în alertă, pregătit de orice pierdere, în orice minut
halatele albe se mânjesc, tăcerea băltește la picioare

încălzim prea mult vorbele, pare un experiment din clasa a șasea
o eprubetă pe care o scapi din neatenție
acidul se împrăștie, privești câteva secunde, fără să te aperi
simți arsura, dar te atrage mai mult culoarea substanței
lucrurile care se transformă fără să mai intervină nimic, nimeni

gesturile se întind între zvâcniri, între eprubete
obiecte imobile prin care treci prudent până când sună în tine
vocea celuilalt, amplă, mai amplă, o rotunjime bizară
o capelă sub care cuvintele par grămăjoare de pământ răscolite

te dai deoparte la timp, să nu te împiedici
să nu se răstoarne targa, să nu ardă prea tare acidul