El își trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise și se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
și migratoare stoluri de schije.
Niște străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate diminețile,
deasupra lui creștea
un câmp de lucernă
albastră.

A amintiri
ce-ar fi putut să fie,
ea zgâria cu unghia
pe spatele frunzelor forme ciudate,
o corabie îi țâșnea vara din piept
cu pânze umflate,
toamna în rece siaj pe șira spinării;
nu știa de ce
noaptea visa foi de lucernă,
teiul grădinii,
volta de rochii
de seară
uitate;
cânt
stors din pământ,
cântece
stoarse din pântece.

Ploaia lui săpa mai departe
noi amintiri,
scrisoarea de la piept
descompusă, zicea:
oricum, n-o să vin,
am nevoie de moartea asta singur
și de ziua de mâine.