Ai luat de pe cerul tău

Tatălui meu căruțașul

ai luat,de pe cerul tău,
soarele
și mi l-ai întins mie,tată,
ca pe un cornet de înghețată,
să-mi bucur cu razele lui,
la venirea serii
tremurul cărnii
în bețiile aromitoare ale verii.
te-ai lipsit de propria ta umbră
și mi-ai dat-o mie.
mi-ai lăsat întregul
să-mi fie parte,
ți-ai tăiat dreapta
și mi-ai dat-o mie
să-mi priponesc cu ea
armăsarii nerăbdării.
cerul tău, cu totul, mi l-ai dăruit.
pămîntul mi l-ai semănat
cu toate bunătățile
pe care le-am visat.
pînă și de pași te-ai lipsit
și mi i-ai dăruit mie
fără un cuvînt.
iar eu?
nu mai țin minte dacă ți-am spus
vreodată
la foarte greu
„te iubesc, tată”.
nu știam decît să macin vînt.
cine mă iartă acum
că niciodată nu m-am plecat
în fața ta
să-ți spăl picioarele,
iar cu obielele tale
de pământ mirositoarele,
să-mi îmbrac sărbătorește
ogoarele ?
cînd îți ardeau tălpile
eu nu ți le-am stins.
cînd mi-ai cerut să-ți aduc
de leac
frunze de aloe
eu n-am înțeles:
de așezat pe rana morții
tu doar de mine aveai nevoie.

(Din ciclul „Jurnal liric simerian”)