Îți zgârii tăcut un zâmbet pe chip și te țip
Și te tac în glasul meu mult prea terestru pentru cât de ireală îmi pari.
La ora aceasta pe care limbile ceasului se încăpățânează să mi-o ascundă, uit să te uit…
Și mă întreb dacă nu cumva și timpul a rămas mut în lipsa vreunei secunde gălăgioase
Nu-i nimic !
Am să continui să îți zgârii zâmbete pe chip și să te vindec în gura mare,
Deși mă împinge lumea de la spate să te ador și să nu mă mai urăsc,
Să nu îmi mai fie urât de mine însumi care…în lipsă de încă un alt eu,
Mă simt nevoit să te înghesui într-o singură cavitate toracică.