Aș vrea să scriu într-o zi un poem care să sune cam așa:

Mă plimb prin tine,
rătăcesc liber prin hăurile nicicând atinse de vreo suflare bărbătească,
nicicând uitate de Dumnezeu,
împrăștiate în toate cele patru zări ale existenței tale.

Mă plimb prin tine și inima-mi stă în loc
De veacuri așteptându-te
Acum contemplă...

Senin în gând,
aspru la vorba,
îmi pare că de aceea ai venit...

Să mă desăvârșești.

Să cad, să plâng,
Să cad din nou

Forever.

Am ostenit.