Arlekin, îmbrăcat în strai de paiață,
cu traista-n spinare ce-o poartă de-o viață,
a fost azi la târg, cu vechituri la talcioc,
să-ncerce de mai are un gram de noroc.
A vrut săracul iar, cu vocea sa blândă,
fraților, false idealuri să vândă,
sonoră, cu ambele brațe întinse,
strigarea sa, piața întragă cuprinse:
“E gratis, poftiți de luați, pe gustate
cât poate duce sacul vostru din spate.”
Nu-i nimeni să ia, nu e nimeni s-audă,
pune marfa-n traistă, e strânsă cu trudă,
se-ntoarce spre seară la mica sa casă,
șterge machiajul cu un puf de pe masă,
privește-n oglindă vede trista-i față,
o boabă de sare, din ochi de paiață,
se prăvale tăcută pe-obrazul brăzdat.
Idealuri false azi nimeni n-a luat,
doar doi ochi triști, c-un oftat un pic s-au oprit,
au privit, au plecat, de luat n-au dorit
are aceeași marfă pusă-n cămară,
pe raft, e în stoc nevândută din vară.
Privește paiața din nou în oglindă,
o stea strălucește în colțul din tindă
și mâine e o zi, produse mai are,
va duce din nou marfa sa la vânzare,
mai e un vis, un dor, o rază de soare,
mai e speranță pentru clipa ce doare.