unde ești tu depărtare în ce cartier locuiești și cum e la masa ta
de unde vii atunci când deșertul ia forma oamenilor
și zăpezile cresc munți înalți până la soare
nostalgizăm pe tăcute vine iarna depărtare a mea
vine iarna și noi suntem abia la jumătatea drumului

mai vine uneori și câteo zi tâmpită în care ți se face dor de un sfârșit tragic
da' știi cât de tragic trenurile să deraieze
vapoarele să se scufunde dimineața să fie vară și să ningă
seara să fie iarnă și soarele să dea în clocot asfaltul
în ziua aia ultimă tragică și fără noimă te urci pe soclu
statuie din carne oase și sânge
urli de acolo spre desfătarea nebunilor
am fost poet mă și habar n-aveam despre aceasta
să nu credeți nimic din ce v-am scris
apoi faci o reverență un triplu salt mortal te dai jos
îți tragi șapca peste ochi să nu te recunoască nimeni
și mergi să mai scrii ceva despre tine
deși habar n-ai cine ești(în fiecare dimineață ești altul)
și tot ce te adună de pe drumuri e imaginea ta
desenată pe toate zidurile de un pictor mai nebun decât tine
e imaginea ta simulând fericirea sau moartea
viul din tine tușește strănută o ia de la capăt
transpiră obosește o ia de la capăt și capătul devine sfârșit ză end
dar sfârșitul ăsta ză endul nu e îndeajuns de tragic pentru tine
pentru că vapoarele nu se scufundă trenurile nu deraiază
vara nu ninge la întâmplare și iarna asfaltul nu dă în clocot


unde ești tu depărtare a mea în ce cartier locuiești
ia-mă cu tine în zbor avion pe un cer de hârtie călător


ascultă poezia în lectura autoarei