Să fim frumoși, îți spun, înainte de cădere,
să ne așezăm față în față; masa nu se dă la o parte
decât atunci când nu mai avem ce să ne spunem.
Dar noi încă ne vorbim cu mâinile calde,
cu fruntea pe care e însemnat un calendar invizibil.

Ignorăm orașul, poeții, muzicienii,
ignorăm vorbele fragile, rondurile de noapte
ale fantomelor.
Mereu trecem peste ce ne tulbură,
peste somnul viu și intermitențele dragostei,
fiindcă, atunci când cădem, privirea este suspendată
în sus și nu știu dacă pleoapele șterg moartea sau
doar ne prefacem că nu există.

Ni se termină ceaiul, ni se termină pâinea,
nici imaginație nu mai avem îndeajuns, nici suflu;
nu ne mai putem închipui o altă întâlnire,
o frumusețe minusculă, să o împărțim încă un an
sau cât o fi să fie scris în fetus.