O frunză îmi plânge apusul de soare,
înlănțuire de foc cu pânze aurii
și luna îmbrăcată cu norii ce plâng
îmi ține de stele, îmi ține de urât.

O lebădă tristă, uitată pe lac
se îmbrățișează aprins cu razele lunii,
luminile străzii se-aprind, e târziu,
pașnic vântul începe să urle.

Și plânge întunericul gol,
o umbră ce-a fost o făclie,
s-a stins o poveste, un dor
o lacrimă curge pe frunza pustie.