Lui Liță, pe când era mitel, îi era frică de întuneric.
Când se mări, așa, odată cu timpul,
Începu și el a-nvăța să citească.

Începu mai ales seara, să citească-n stele
De-o să plouă a doua zi,
Cum o fi bobul la toamnă,
Cine-o să mai cadă grea pe uliță.
Și asta fără a pleca ochii-n cărți,
Ori urechea prin zidurile caselor…

Îl întrebai, hei, așa mai încoace…
Îl întrebai pe uliță spre popasul
Dinspre Hămuleni,
Ori pe miriște, colo-n Valea Tătarului,
Și-l prindeai în nădragii ponosiți,
Și-l întrebai:
Măi, Liță, ies godacii în primăvară?
Iar Liță nu mai privea în sus să cerceteze cerul
Se afunda în ochii tăi ca și cum acolo trebuie să cați!
Nu toți, vreo duzină-n tot satul! Așa-mi spuse atunci.

Apoi,
Muierea mea dă să nască, ce zici?
Iar Liță: Să-i spui Maria, nea Cutare, că fată va fi
Dar s-o ferești de cal, auzi?, de cal s-o ferești
Că poa’ să ajungă mare…

Și-ntocmai, fată fuse!

Dar, nea Cutare, ăla, uită de Liță.
Sătenii îi mai dădeau ceva de crăpăt, o mămăligă
Un ciot de brânză tare și verde
Ceva acolo, că mâine a să plouă și poate-mi cresc și mie
Godacii.

Când muri Maria,
Sătenii o plânseră ei cât o plânseră, apoi își amintiră de Liță al lor
Și uitară de godaci, de pământ, de ploaie
Luară ce apucară-n mâini să-l mântuiască.

Îl găsiră dimineața de-abia suflând
ÃŽn patul lui.
Nea Cutare, ăla, intră primul, foc de supărare,
Pus pe mântuială –
Pară, ce mai!
Măi, nea Cutare, șopti Liță, nu-ți spusei, bre,
s-o ferești?
Nu-ți spusei?
Apoi se lăsă ușor, cu privirea-n tocul ușii.
Sătenii parăsiră casa de chirpici plecând care-n cotro
Spre casele lor, la muieri și la vite, că veni, iată, seara
Și le-or fi și lor foame,
Iar nea Cutare, ăla, se așeză pe vine.
Fumă toată noaptea alături de Liță,
Ãla de plecase și el, acum, după Maria lui…

(18 ianuarie 2005 - "Decojitul cerului")