Mai freamătă aiurea ghiocul greu de stele
Și cad în agonie miresme novembrine.

Știi tu a câta oară, cu vântul stins în vele,
Ascult tăcerea lumii mușcând adânc din mine?

Bacante iluzorii, cu trupuri iacinte,
Dau clipei zvon de ducă în unduiri nebune.

Știi tu cum, răzlețite, aducerile-aminte
Febrile mă îmbie-nspre margini de lagune?

Din zdrențe de cuvinte, stihar urzind poeme,
Asmut etern exilul în ierni ce n-or să vină,

În albia uitării voi înnopta o vreme...
Alină-mă, iubite, în umbră de lumină!