vremea posacă alungă hoinarii
ce pribegi colindă prin lume,
vântul nemilos ,biciuie frunzele moarte
le adună,le-mpraștie,
și-n lume le alungă.
Copacii stau triști,
dezgoliți toți de frunză,
statornici rămân unde sunt,
fie că e ploaie ,fie că e vânt
le sunt rădăcinile adânc în pământ

și copaci și oameni sunt triști
ploaia dezagregheaza,
și inima de lemn a copacului
și suflet de om ce visează
vremea posacă alungă hoinarii,
glasul globiu de copil,ce se aude
și continua jocul până seara târziu
e toamnă afară
o simte și copaci și frunză
E toamnă afară!