Ploaie, care cazi bolnavă peste noi, cu ochii orbi,
Apă ce îți scurgi puhoiul, plină toată de neliniști,
Tu ești țipătul ce plânge, rătăcindu-se în corbi,
Sărutând cu gura udă, iarba veștedelor miriști.

Cazi prin zilele cenușei, numai dans și numai cânt,
Când din nai șoptește vântul, versul rătăcit de toamnă,
Îngeri ce-au zburat în ceruri, să se-ntoarcă iar plângând
Mângâind pe creștet pomii, cu tăcerile din palmă.

Poate-o clipă de iubire,susurând încet prin somn,
Tulbură lumina caldă-n lumânările ce ard,
Când pe frunte ne sărută, visător al nopții Domn,
Printre frunzele uscate, foșnitoare nopți ce cad.