Sunt tot o privire
adăpostită
sub aripa zilei
din adăncul veacurilor
Până la capătul
privegherii
cade întețit
din ființă în neființă
un zbucium arzător
cu strigăt mut
gata să se spargă



Căutând să dea o vrednică interpretare concepției despre lume a lui Goethe și Schiller, Rudolf Steiner subliniază în tratatul Enigmele filosofiei: "Pentru cel ce caută adevărul în concordanță cu ceva exterior nu există decât o singură formă a acestuia și, împreună cu Kant, va porni în căutarea acelei "Metafizici", care, nu mai ea, "va putea să apară ca știință". Cel care vede în adevăr fructul suprem al oricărei existențe, acel ceva în care "Universul, dacă s-ar putea percepe pe sine însuși ca și cum și-ar fi atins ținta, ar izbucni în strigăte de bucurie, admirând culmea propriei sale deveniri și existențe"
(cum spunea Goethe în expunerea lui despre Winkelmann).
Și tot Ghoethe, vorbind despre vederea s-a în spirit îi scrie lui Jacobi: "Tu ții la credința în Dumnezeu, eu țin la contemplare". Pentru mine, actele ființării poetice sunt din ( și prin ) credință în Dumnezeu, devenite proiecții contemplative). Pentru că, ființarea sporită prin contemplare duhovnicească se armonizează cu locul sacru din (și prin) "in templum", adică în "Templul lui Dumnezeu".