Mă spânzură noaptea perdele de scânduri
Și picură smoală de flori printre aripi,
Suav, inocent, râd covoare de lacrimi,
Ce rânjet etern pierdut printre rânduri

Și iată-mi petalele-ncinse carnal,
Bătute în sticlă să-ți gust ironia,
Dar iartă-mi ființa; tu, suflet amar!
De-ar naște din mine o buză măcar,
Să-nvăț să-ți ucid fericirea…