A căzut o stea,
steluță de nea,
pe urechea mea,
și mi-a povestit,
până s-a topit,
basmul unui vis,
pe care l-am scris,
— pentru cei mărunți,
nu pentru cărunți —.
Și steluța mea
astfel povestea:

"Mări, se făcea
și se năzărea...
prin vâlcele sumbre
șoptitoare umbre...
Și-auzeai cum gem
lângă Betleem
oile, stând ghem,
câinii când și când,
vitele pe rând,
molcom rumegând.

Iar colo în șură
peste-ngrăditură
se uitau, pleoștite
și nedumerite,
caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic
către cel comarnic,
pe-un mieluț să-L vadă
în ieslea de zadă,
pe-un mieluț plăcut
cum n-au mai văzut
să fi fost născut
într-un așternut
bun doar de... păscut.
Și Cel miel curat
plângea-nsomnurat,
cu părul inele
și cu gene grele.

Numai biet măgarul
ce purta samarul
pricepu tot rostu´:
— "Ãsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc
și pricep că-i prunc,
copil de păstori
sau de călători...

Atunci țapii, ciutele
și caprele slutele,
cu toate cornutele,
capul și-l dădură
mai fără măsură
peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă,
mestecând în barbă
un firuț de iarbă,
țapul de îndată
s-a urcat pe-o roată
și-a sărit buimac
sus pe-un bulumac,
vrând fără rușine
să vadă mai bine
omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu
behăia mereu:
— Neneee... vreau și eeeu...

Numai Dumănica
n-a-nțeles nimica.
Și-a cuprins-o frica.

Și atunci măgarul
ce purta samarul,
cum sta mai deoparte,
spuse, ca din carte:
— Ei, sunt multe-n lume!
Să le știi anume,
va să fii umblat
țări în lung și-n lat,
ape-n curmeziÈ™,
culmi de munți pieptiș,
fiare să răpui...
precum eu făcui!...
Și-apoi nu-i oricine
un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare,
să sunt de neam mare:
că eu în Sihar
am un unchi măgar
la un cărturar.
Și că, după tată,
— știe lumea toată —
mi se trage vița
chiar din măgărița
ce-o purta în ham
însuși Balaam!
Deci, mai din bătrâni,
mai umblând prin stâni,
multe am în sac!
Dar... mai bine tac,
poate nu vă plac.

Un mieluț bălai
prinse iute grai:
— Haide, moș Asine,
zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aș vrea
să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci
povestea dibaci
că i-a spus un vraci
despre un prooroc
tot de prin Iudeea
(de-i zicea... Miheea)
care-a scris răvaș
că-n acest oraș
are să se nască
Odrasla cerească,
Marele Păstor
și Izbăvitor,
carele va ști
șerpii birui!
Șerpii birui!...
Oare-așa va fi?

Iar cel întrebat
zise apăsat:
—Da!... E-adevărat.
D-apoi știți voi oare,
când va fi El mare,
cine-L va purta
pe spinarea sa
ca pe-un heruvim,
în Ierusalim?
— Păi... nu știm! nu știm!
— Să vă spun atunci.
(Că voi sunteți prunci...)
Cel ce-L va purta
pe spinarea sa
va fi... un asin...
de știință plin
ca un cărturar,
ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc
cu-acel Fiu ceresc,
iute-L și ghicesc.

Și tăcură toate
vitele mirate.

Numai Dumănica
n-anțeles nimica.
Și-o cuprinse frica...

Atunci o oiță
cu ochi de crăiță,
cu glăscior sfiit,
astfel a grăit:
— Eu eram odată
pe-o iarbă-nspicată.
Și-am văzut în zare
un chip ca de soare
ce zbura aproape
și striga pe ape
că Isus Păstorul
și Izbăvitorul
va fi dus pe uliți
prejmuit de suliți,
blând și fără glas
în al morții ceas,
precum mergem noi
noatine și oi...
Că va fi hulit
și batjocorit,
pe lemn țintuit.
Că-n ceasul de sânge
norii se vor strânge,
munții se vor frânge,
îngerii vor plânge...

— Asta nu se poate!
se porniră toate.
— Voi sări să-L apăr,
din coarne să scapăr!
zise din proțap
inimosul țap!
— Dar nici noi berbecii
n-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face
sfredel de bărdace,
foarfec de cojoace,
pentru cel ce-ar fi
și ar îndrăzni
pruncu-a-L necăji!
Fie om dușman
sau șarpe viclean!
— Eu... (îmi știți amarul)
glăsui măgarul,
...numai o copită
bine potrivită
în acel zevzec,
și-apoi pot să plec,
că tot dau în sec...

Dar atunci deodată
o capră tărcată
a rămas mirată,
cu gura căscată,
cu ochii țintiș
către-acoperiș,
de unde, furiÈ™,
dintr-un ascunziÈ™,
cobora pieziÈ™,
cobora în jos
șarpe veninos,
cu luciri sticloase,
cu limbile scoase,
cu trupul molatec,
cu ochi de jăratec,
iscodind sălbatic.

Iute bieții boi
se dau înapoi.
Capre, țapi și miei
se bagă sub ei.
Tremură-n proțap
inimosul țap,
legănând în barbă
firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul,
ce purta samarul,
privea tulburat,
cu capul plecat,
pe genunchi lăsat
și dând în vileag
coada ca un steag
ca semn înălțat
că se dă mâncat...

Numai Dumănica
nu știa nimica.
Dormea mititica...

Șarpele venea
și se cobora.
Ceata tremura
măgarul gemea.

Dar atunci... Minune!
Cine-o poate spune?
Toți privesc grămadă
la ieslea de zadă
unde Bălăiorul
a întors căpșorul,
ochii Si-a deschis,
ca din zări de vis.
Că în ei juca
și în ei sclipea
blândă mângâiere...
dar și o putere!
Flori de busuioc...
dar și-un arc de foc
săgetând pe loc!

Șarpele se-oprește
și înmărmurește,
neputând să-L vadă,
neputând să șadă.
Bate-ncet din coadă.
Parcă se înnoadă,
parcă se deznoadă...
Apoi, zdup! grămadă
drept sub o gireadă
păgubaș de pradă.

Iar toți cei din șură
stau și tac din gură
și privesc amarnic
ieslea de comarnic
și privesc umil
tainicul Copil.

Doar abia târziu
prind a îngâna
unul altuia:
— Oare nu cumva?...
— Oare nu cumva??...

Dar steluța mea,
mări se topea...
basmul contenea...