Morar de zgomote, locuiești unde se sparg valurile:
într-o încăpere cu ziduri de spumă.

Ghemuit la picioarele tale
câinele de pripas ronțăie codița pepenelui.
O voce te trage afară-
Departe între blocuri gri, la orice mișcare sună alarme.

Dogarul de cugete zice:
-Blana de cuie nu-i pentru frig,
Inima este cercel în urechile morții;

Învelește-te cu nisip, cu cioburi de scoici,
Trasează cu ață roșie un cerc prin mijlocul frunții
și coșmarele nu vor îndrăzni.

Pleacă din ținuturile cu obiceiul spaimei,
al privirilor înghețate vâjâind peste umeri.

Atunci când gândurile devin vizibile
Și plouă subit cu săgeți de obidă
Oamenii cu fețe de zaruri
au plecări și sosiri previzibile.
Din această mulțime cum o să știi
cine îți trage coate în plex?



Ieși cu o mână din somn!

Până când să ștergi zilele ca pe niște geamuri
în care se reflectă relieful tristeții?

Dezamăgirile sunt numai niște adâncituri în obraz
cu sunete asimptotice, ca semnul viorilor.

Aruncă mărunțișul jenant al mirărilor
pe chipuri cu pauperitatea inocenței.
Apoi, așa cu ochii zdrobiți escaladează bezna
de parcă ai căra și durerile aproapelui
dar
și pe ale tâlharului-

Așează receptorul în furcă,



Mulțumește-te
cu
această liniște tremurătoare ca trestia!