ferestrele nu mai suportă soarele.
sunt mofturoase și reci, apăsate de gheață
și nu înțeleg apropierea asta de iarnă
ca de o cetate străină, o cărămidă prea roșie,
un cavou prea înalt pentru acest an.
îngropi toate cărțile, închizi în el și inima,
e de prisos.

te poți odihni îndelung.

doar noaptea se văd clar drumurile,
atunci vine călăuza, îți descoperă ochii
să mergi cu spatele, să numeri podețele,
nu te ferești de lemnul mâncat de apă, nu.
trupul tău acum curat, neatins pe de-a-ntregul
de lume, primește haina de piatră
și tace, nicio lumină în jur, nicio zvâcnire de om.

inima crește încet, încet, atârnă tot mai greu,
o duci cu tine, o așezi pe ultimul zid,
în locul unde a fost cândva o fereastră.
chemi oamenii, grija asta a ta e o apă dulce,
nu te mai temi să le dai să bea până la capăt.