ne auzim ecoul
traversat de aduceri aminte
și călcăm prudent pe scări
cu nedumeritele fulare din jurul gâtului
se adună o poveste de iarnă
ce-i întâmplată pe unica stradă
a ninsei copilării

ne cuprindem în brațele seduse
din jurul tăcerilor în priviri
se descrețesc frunțile albe
din bradul aplecat verde
își scutură un pumn de zăpadă
peste rădăcina strecurată
în adâncul esenței

degetul își adună secunda rătăcirii
în minutul de încleștare din ora serilor
ce-s adunate pe cumpăna din ani
la poarta dinspre răsărit
deschide nasturele de la rever
și regăsește îmbrățișarea singurătății
brad cu omăt și ger

ecoul uitat pe buzele flămânde
retrăiește în conul căzut stingher
eternă cărare sita își cerne
iubirea verde și zborul cel alb.