Fugă, în două voci


Luminile lămpilor se sting una câte una
Iar eu nu mai găsesc la fereastră decât
Vântul și întunericul, apa și mirosul
Dimineții.

Incoerență și inconsistență, deziluzie...
Trădare, iubire și petale galbene de trandafir,
Lumină, absorbită în găurile negre
Ale unui alt suflet.

Și sânge.

Iar din puținul venin rămas, mai iau o picătură;
Ultima... o păstreaz pentru tine.
Și cobor pe scara spiralată, către
Mai întuneric, mai umed, rece.

Pe ultima treaptă stă scris:
În sus e toată viața ta,
Iar speranța e pe cale să te părăsească
Aici.

Se face ultimul pas...

Dar nepăsător, un nufăr înflorește sălbatec,
Răsfirandu-și petalele albe
Deasupra luciului apei.
Un ochi ce privește întrebător
În necunoscutul cerului,
Spre nebuloasele din care se nasc idei.

Și cât de plăcut e, dimineața,
Când razele de lumină sunt aruncate
De-afară înăuntru,
Când vântul adie ușor
Și flutură petale...

Pe masă, o sticlă aproape goală
Un ceas, o cană.
O foaie cu rânduri mâzgâlite aiurea,
Imagini ale unei minți bolnave și sumbre.

Nu-mi mai aduc aminte
De-am băut din apa uitării sau nu,
Dar speranța mea e c-am știut odată
Mai mult.

Și că te-am cunoscut, pe tine.