În pajiști verzi se-ntinde unda-i
Iar valu-i cântă între munți
Pădurea verde se închină
Albiei sale ruginii,

Tăcuta umbră mă-nfioară
Când chipu-mi zboară spre adânc
Spre amarul revărsat în urlet
Chemându- mi gândul spre mormânt

Pazește tainic mii de umbre,
Povești de bine și de rău
De mii de ani el tot afundă
Pământul spre ‘năuntrul său.

ÃŽn ploaie, apa-i i se sparge,
Lovește spasmic malul galben
Revarsă lacrirmi și suspine
Apoi se închide iar în sine.

În soare apa-i cristalină
Devine cer și-apoi pădure
Imi oglindeste mie chipul
Si-apoi te cheama si pe tine.