Mi-s ochii seci de-atâta așteptare,
Și-am să răpesc un nor, să-i umplu iar,
Apoi, ascuns timid, în lumânare
Voi plânge pâlpâind, și-un bob de jar

Va fâlfâi, ca inima rănită,
Peste cenușa caldă care-am fost,
Când eu ardeam și tu-mi erai iubită,
Iar timpu-acela, ctitorit în post

Nu-mi ajungea, în goana lui nebună,
Să te privesc, să te ascult râzând,
Când te impiedicai de câte-o rună,
De sensul care sunt, pururi arzând.

Mi-s ochii plini, de-acuma pot să plângă
Când te inchizi în eul virtual,
Lăsând speranța să se zbată lângă
Agonicul sfârșit al unui gal.