mi-e sete atât încât se rup de pe mine fiecare din oamenii
care se cățăraseră acolo să mai bată câte-un cui
în hoții din dreapta și stânga sufletului meu
iar când textul spune suflet rictusul meu e un alt om
cabrându-se de silă în dimineața albă a unei fântâni

(rictusul e omul
care se târăște până la text
și bea)

iar cei aleși din mine îmi dau să beau
în prime căldări de lut
femei groase cât trădarea cât ziua în care omul fără
rictus sare de pe un munte de sare
pe alt

există o ordine tristă în aceste lucruri
care privită îndelung se transformă într-o sete enormă
sugând din desfacerile celor din jur
până când fiecare rădăcină se transformă
într-un om fără rictus
țopăind pe lume din aripile puternice și fără sens

când spun că mi-e sete textul mă bea
și se șterge la gură cu partea
care mai râmâne din mine apoi mă aruncă
printre râuri să curg într-o sete nesfârșită