în viscerele mele zac
torsuri urechi mâini
ca într-un pasaj întunecat
unde am văzut odată
instrumente muzicale dezmembrate
un fel de morgă a sunetelor ucise în fașă

mai știi să zâmbești?
arată-mi brațul care te durea!
ai o metanie între degete?

parcă ar fi muzeul femeilor de ceară
care ard mocnit până la ultima picătură
îmi spuneai cu un zâmbet oblic

de fiecare dată este altfel cu noi
cu alte veștminte în fiecare seară

la madame tussauds te duci
și te fotografiezi cu niște falsuri
dar ești entuziasmat

m-ai prins în vulva ta ca pe un fir de nisip
aidoma unei scoici și acum mă îmbraci în sidef
apărându-te iubindu-mă

copacul acesta are mâini în loc de crengi
își desface palmele cu fructe

tu nu mai ești
dar respir balonul
pe care l-ai umflat în copilărie
apoi mă sui în nacelă

se vede o țară în care fiecare colț are forma ta