Framantat de un ideal strain imi pitulesc privirile printre verdele spalacit al unui copac ce zace-n fata mea.
Puncte albastre ma deruteaza, ochii ma dor si-ar fi frumos dac-as putea sa mor...
Dar brusc, toamna, ca idee absoluta, reuseste de ma-ncanta!
Asa ca dintr-o data nu-mi mai doresc sa mor
si tresar uimita la vederea unei margini de frunza ingalbenite.
Ce fumos ar fi acum sa te sarut, iubite...
Intr-un decor ca pentru-amor...
Iar frunza aceasta vesteda ar zace intre noi
si-ar despica trupul nostru in doua:
Eu, jumatatea mea ti-as darui-o tie
Tu ai face ce ai vrea cu-a ta!
Oricum, mie nu-mi pasa...
Sau poate ca-mi pasa doar putin, dar e putin, asa ca nu conteaza
Si chiar de-ar fi ca sa conteze, pe cine mai intereseaza?
Oricum tu mori, la fel si eu...
Hai sa pastram al mortii hoit si sa uitam de Dumnezeu!
Sa imbucam din trupul putred,
pana ce gurile noastre vor mucegai la colturi
si sa scuipam apoi peste copacul care zace o mie si-una de gablonzuri!
Sa-mpopotonam acest mormant sub care zamisleste o moarte inca vie,
ca sa vada trecatorii, in forma pamanteasca, ce-mi daruiai tu mie...