N-ai să vezi cum țin pe frunte părul, zilele știu
să soarbă din muzica pașilor ce se despart mereu
- orarul potrivit- el o să se rupă cândva, cerneala
lui un praf fin o să așeze în pagina cu pătrățele;
și n-ai să vezi cum se ține piciorul meu în barcă,
de mâna o să tragă de vâslă sau pălăria o să cadă
în cercuri de nuferi.
Cineva o să ducă firul dupa ea deși tot înainte barca
o s-o pună.

N-ai să vezi că mugurii de salcie sunt ca fericirea,
mai strâmți, țesați pe maluri și apă- povestea lor,
teascurile mele din tălpi, se-ascund în siliștea țărilor
albe ce-au uitat drumul acesta către umbră.
Se pune firul nopții și cine poate dormi, se pune
firul zilelor și cine poate să soarbă pașii când
se despart mereu?
Vezi, e ceasul în fericire, strâmt, cu acele de sticlă
(?) pocnește din degete până adormi, ca să nu vezi
părul cum îl țin întins pe frunte.