ninge puturos cu umbre de adevăr
peste negrul pustiu infinit
o cană de ceai aburind mi-a mai rămas
să adulmec după trupul tău rece
încolăcit în frunzele moarte căzute de mult
din nevoia disperarată de-a deveni;
se pare că am ramas singuri
toți au plecat din timp fară zgomot,
târâș printre clipe deja prea puțin prezente;