Descătușat de timpul atoate răbdător,
Al existenței noastre pe-acest valahic plai,
Ne-mprăștiem în arbori și-n călțunași de mai
Și credem că iubirea e-un soare orbitor

Sub care cresc speranțe ivite printre scai,
Cu umbre negre-n spate pe-un timp neroditor,
Lansându-i pe-aceia cu suflet sfidător
Ce-și ard semeți tămâia cu fumuri până-n rai.

Noi suntem însă magma vulcanului nestins:
Dogoarea lui provine din stele și din flori
Și ea albește totul, când cu petale-a nins,

Acoperind tot răul sub ale ei splendori;
Iar plaiul mioritic va fi și el cuprins
Și destinat iubirii de zeci de mii de ori!