Când nu poți nimic a spune
Și simți cum tâmplele îți ard,
Nu căta spre lumi nebune,
Ci doar așează-te pe prag.

Sprijină-ti visul în colțul ierbii,
Necuvintele adună-le buchet,
Privește cum aleargă cerbii
Și cu pădurea fă duet.

Lasă-ți lacrima să ude
Pământul din care-ai apărut,
Lasă-ti gândul să asude,
Cu veșnicia fă legământ.

Căci, tu, poet tăcut,
Lumii îi ești dator,
Încă de când te-ai născut,
Cu o iubire și cu-n zbor.

Și, de obosești, din când în când,
Așează-te pe o margine de stea,
Spune-ți rugăciunea-n gând
Și, tuturor, povestea ta.