Vălul des mi-ascundea disperarea,
Fața palidă, ochii fierbinți...
Cu tristețea-mi imensă ca marea
Am sfarșit prin a-l scoate din minți.

Și s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.
Am fugit dupa el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»