Laptele ierbilor se umflă în suvenir și-n chiot,
Și inima e spuma care-a rămas din nară,
Cu o cupă de vijelie până la buzele fierului,
Cu pomi rupând șorțul albastru al amiezii.

Dar e inscripția în miere a ochiului de ciută
Și prin sălile lungi ale ecoului rătăcește o ferigă,
În vreme ce domnița își scaldă câinii fluizi în voce
Și pe vitralii, cerul ca un șarpe boa se răsucește.

Printr-un inel pământul trece îmbibat de buclele negre
Care au umplut și respirația mea și pe a ta, cetitorule,
Și oceanul se târăște pe stânci ca potârnichea rănită,
Până ce pe braț e o eșarfă chemarea cornului de vânătoare.

Din orice pom, un obraz se apropie de iubire,
Și păsări translucide radiografiază apele,
Capul se răcorește în cascada de cositor a furtunii,
Vorbele sunt ca lampioane în sărbătoarea pădurii.

Atunci o mână tăiată trece prin trestii și prin turme
Ca o scrisoare purtată prin nisip de vântul jucându-se.
Și bivolii se-nalță ca orge-n încântare,
Cu boturile ude în horbota de-acorduri,
Cu-aripa de tenebre peste spinările joase.

E-nfiorarea-n fructe a tăcerii opace
Și-un somnambul se oprește la fereastra grânelor
E lenta procesiune din anotimp în sâmbur,
E frăgezimea, după ploaie, a tărăngilor de regrete
Și în orchestra corăbiei ca un violoncel busola,
ÃŽn naufragiu adie un hohot de coralii.

Dar pământul se deschide în alcalina boare
Și e un păun de culori prin cristalele somnului,
Când atâtea invizibile călătorii te leagă de-o formă virtuală,
Când prin focul subteran trece carnea proverbului
Și remușcarea îți înapoiază ca un torent pietrele smulse.

Nu știi de-i fierbințeală sau e un ghețar la dreapta,
Dar plantele se-apropie și-ți ling glezna de sare
Și suflă peste tine, căldură din rădăcină
Și-aduc la suprafață aurora din funduri de heleștaie.

Oglinzile rămase pe colinele nopții
Și cu prezența ta scumpă prin fauna polară,
Și sfâșiat eretele încleștat la gura izvorului,
Ai desfăcut un curcubeu din agrafa buruienii.