Nu-ți mai acoperi inima cu petalele atâtor tomnatice roze,
Nu înăbuși, lasă să se scurgă tot șuvoiul acela purpuriu,
Căci doar din deschisă rană putea-va odată
Să răsară înfloritoare buruiană.

Cum oare să răspundem chemării iubirii celei autentice,
Când noi înșine suntem din ce în ce mai sfâșiați și mai fragmentați
Și simțămintele ni le răsfirăm atât de ușor în bătaia atâtor vânturi,
Iar inimile ni le plantăm mult prea des printre mărăciniș?!
Oh, constanță, constanță! - o dată în viață măcar de am putea iubi fără rest,
Îmbrățișa fără clocotul tumultuos al îndrăgostiților ce-și cântă încă primăvara iubirii lor,
Ci calm, cum floarea fluturele-și așteaptă, în tihnă, tainic tremurând.

Cu sufletul veșnic întors spre în afară,
Nu suntem decât coajă, niciodată miez.
Mereu însetați de noi, nebănuite orizonturi, spargem evadând
Porțile inimii și ne scăldăm fața în lumina rece, sticloasă,
Fără a-nțelege că niciunde căldură nu va fi decât în străfunduri.