O mie de mâini au lucrat la groaza mea, și ea a crescut dintr-un loc uitat de Dumnezeu
într-un oraș, un oraș mare în care se petrec lucruri inefabile.
Ea a crescut în tot acest răstimp si mi-a furat liniștitul verde din simțirea mea,
verde ce azi nimic nu mai poartă în el. Deja pe-acasă creștea ea
și au apărut case și străzi din temătoarele ore ce acolo s-au scurs.
Era perioada din an în care copacii din oraș sunt goi și desfrunziți și lipsiți de toamnă,
căci străzile arzânde, dilatate de căldură, nu vor să se sfârșească
și te plimbi printre mirosuri ca prin multe, triste odăi.

Aici sunt din nou, după o perioada lungă, lată și grea,
o perioadă cu care se sfârșește din nou un fel de viitor pentru mine,
un viitor consumat nu cu trăire și patos, ci cu chin,
până s-a consumat de tot, s-a dizolvat complet.
Și chiar de ar veni EA la mine cu cea mai deschisă și pură inimă
și s-ar destăinui în fața mea până dincolo de stele, și m-ar suporta
acolo unde eu nu mă mai suport și devin greoi și țeapăn, și ar păstra direcția pură, negreșită
spre sufletul meu, chiar de i-aș străpunge și frânge de atâtea ori raza dragostei ei
cu densitatea și mâlul mlaștinilor mele subterane -: tot aș găsi (de acest lucru sunt acum convins)
o cale de a o îndepărta, de a o închide într-un spațiu vid și lipsit de simțire,
astfel încât s-ar veșteji și coji asemeni unui fruct preacopt și groaznic de putred ...

O, cum era asta una: să respiri parfumul teilor, să asculți liniștea parcului -,
dintr-odată să ne uităm unul într-altul și să ne minunăm până aproape de zâmbet!
Și noaptea, ea să ne rămână, lin dezamăgind, noaptea,
când vântul plin de spațiile lumii ne mistuie fața . . .