omizi se învârt
spatele lor pe covor
gol
întoarce ce ai început

fără să cunoști tu vrei
paharul de cafea stă cu porțelanul neatins
buzele tale moi, calde
se rup din îmbrățișarea lor
ce cauți aici
nu găsești nimic printre unghiile mele
și gingiile pline de carne

omizile se-nvârt fără să-și găsească sfârșitul
ca niște viermi striviți de pământul ce-l înghit
trec norii prin pupilele răsărite
îți smulgi hainele, le arunci pe stradă
gunoiul crește în fața ușii
iar viermii cască și mai mult gura
omizile se-nvârt în vadul lor secat de pământ
nimic nu-și are sfârșitul aproape

nu sunt o ființă
mă visez încontinuu în luciul clădirilor, bălților, ochii tăi
o boală vâscoasă prinsă
de toate ca într-o plasă
în care cuvintele nu fac decât să lege
și mai mult

tu vrei să mă iubești
buzele tale se rup
greierii caută mai departe tulpini goale ce să vibreze
sub tălpile lor strânse

nu-și are începutul
nu-l auzi
strânse-n borcane sufletele stau murate, sărate
cărți pe rafturi de carte
dar tu strigi, urli
plin de frig
cu omizile tale moarte de corzi vocale
te rupi, te strici și mori în nimic
un nimic ce nu-și are sfârșit
și-așa mai departe