&

Alioșa știi
cât alb curge în lipsa ta
e o lume nebună îmbrăcată în întuneric
căutând zile între sânii născătoarei de dumnezei
nu știu poate fiecare vis e o țintă în decolorarea mersului strâmb
cum fiecare alcătuire din tainică iubire e atât de albă că ne unește pe toți
Alioșa numele tău e în atingerea albului o tușă ușoară inspirând alb
ca o pasăre ridicând umeri surprinsă într-o neglijabilă absență

&
zice adierea
mai lasă-mă în părul tău să prind răgaz
ca o clipă abia începută în sărutul șarpelui întors raiului pământesc
cum firul de apă dospește poveste în pâine așa tulbură privirea fiecărui trecător
mersul tău pana șoimului călare pe urmele vântului

cărarea pietruită
apă curgătoare șir de mărgăritare dedesubt valurile câmpii
undeva tot mai aproape de firesc marea coborâtă din amintire
ca un prunc nefiresc de curat nefiresc de neștiutor

&

fiecare început
surâde tandru devenirii ca într-o armonie prestabilită
de aceea fiecărui cuvânt întins către tine i se împotrivește fiorul a ceea ce nu se poate rosti
ca o cruce potrivnică ca un destin corupt de prea multe angajamente e o clipă care se dezvăluie
într-un singur sens cel al posesivității n-ai cum să te opui n-ai cum să ieși ca pe o ușă secretă
cuplul devine tributar propriului legământ ca o desprindere de toate misterele
ca un suspans logic peste care e de obicei arborat
steagul zilnic-alb al renunțării

Alioșa știi
cât de mult a îmbătrânit dumnezeu
e tot mai alb ca o cămașă de forță în care te poți culca nebun
tu săritorul peste decăderile lumii privind fix forma propriei frumuseți
virgine ca pe o posibilă picătură roșie în marea simfonie a albului
un țipăt scurt chinuitor ca un semn de întrebare
pus unde nu trebuie:

&

dragă dumnezeul meu de când nu ne-am văzut?
de când iubeam împreună …tu erai din ce în ce mai bătrân sau eu îmi număram anii cu tine