E-ntâia ființă ce-o vede
Copilul mic și fără minte.
Ea-l privește, dar nimeni nu crede
Cât îl va iubi de-acum înainte.

Este un izvor infinit
De mângâiere, de răbdare.
Se gândește, cum mereu s-a gândit
La viitorul copilului ce-l are.

Deși-l mai dojenește-ncet
Când greșește cu sau fără știre,
De fapt în acel moment
Ea îl ceartă din iubire.

Când e cuprins de supărare
Ea la pieptul ei îl strânge
Și c-o voce-mbietoare
Îi zice: "Taci, copile, nu mai plânge !"

Este o ființă divină,
Un soare ce-a răsărit dintre nori.
Frumoasă ca o zi senină,
Ca o grădină plină cu flori.

Dar, totuși nu-i perfectă,
Lucru ce puțin contează,
Pentru că oricine respectă
MAMA, ființa ce-l protejează.