când închid ochii lumea devine un cub al lui rubik
tu respiri dincolo de osiile lui încinse
alunecând ca o nălucă
pe caldarâmul unui oraș de la antipozi

când plângi fiorduri îți apar în iris
și gheizerele îți aruncă amintirile spre un tărâm
unde crengile de alun seamănă arcadelor tale

aseară ne-am întâlnit cu maestrul
era așa fascinat de petalele margaretei
încât nu ne-a văzut mâinile
împreunate ca niște rădăcini ce pornesc
din centrul pământului și ajung arbori de pâine
în care se cațără copiii
galbeni roșii albi negri albaștri și verzi