Zăvorât în muțenia ființei
ghicesc cu sufletul
îngemănarea noastră.
Îmi lipesc atunci urechea palmei
și pândesc.
Rugăciunea Þi-e mereu
însoțită de un suspin.


Sămânța fiecărei alunecări,
în pieptul Tău
se face-al durerii mugure.
Devin și eu
ostaș al morții,
încununând cu suferințe ascuțite
trupul Tău.


Urmând chemării Tale
strâng lutul ființei mele.
Laolaltă să-l pun cu
jertfa-ți minunată.
Numai acum sufletul-mi ars
va lumina ca o făclie.