Ce îmi lipsește să fiu fericit?
Intuiția!
mă feresc să întârzii,
să trântesc ușa, să fluier, să strig,
să trișez, sa fiu dedesubt,
să fiu exponentul furiei
fără suspiciune și ură,
pur si simplu să vină
și să mă ducă în vânt soarta
ca o dreptate romantică.
am să rămân un grăunte de lut
care zâmbește, aprobă, se scuză neterminat,
eșuant, senzorial și conștient
până la conectivitatea cu destinul,
simt originalitatea emoției
care mă curbează la o lovitură reușită
numită fericire
cu efect terifiant
trecător ca secunda
prin cheia ușii universului,
sub culorile etorogene ale curcubeului
rămân la intuiția strategică
cu vulnerabilitatea eului
care asființește,
cu cât sânt mai aproape de tine
și mai departe de ochii invidiei
ca un punct ce a rămas în urma dreptei
uscându-se pe genunchii făgăduințelor.