Când în nopțile de iarnă
Se aude-un vuet lung
Și copacii se înclină
Pâna aproape de pământ...

Este crivățul ce-n goană
Spulberă și răscolește,
Chiar ființa fără hrană
Din bârlogul ei nu iese.

Corbul zboară după pradă,
Ursul doarme în bârlog,
Iară bufnița sinistră
Zbiara-ntr-una pe un ciot.

Si-n această noapte deasă
Merge-un călător 'plecat,
Haina-n coate-i este roasă
Si boțită șapca-n cap.

Este obosit batrânul
Și-i e foame,-i este frig,
Caută de veci căminul
Ca să moară liniștit.

ÃŽi apare-n ochi trecutul
Când era tânăr, frumos,
Își avea în față viața,
Viitorul luminos.

Se plimba pe străzi cu fete
Sear' agale, printre nuci,
Printre miile de-ochiade
Le spunea cuvinte dulci...

Dar, trec ani mulți de atunci,
Cel tânar, este bătrân,
Mai că merge-acum pe brânci
Căci picioarele nu-l țin.

Face-un pas, mai face unul
Se oprește și se-ndreaptă,
Furios ridica pumnul
Înspre noaptea-ntunecată.

"Doamne, de exiști Tu spune,
Nu e drept ceea ce faci,
Îți spune o-ntreaga lume
Că am dat pentru săraci.

Pe orfani i-am ajutat,
Le-am dat trup din trupul meu...
Zi! cu ce sunt vinovat
De mă prigonești mereu?

Am construit biserici multe,
Sunt lăcașuri pentru Tine,
Vine lumea să asculte
Liturghiile prea sfinte.

Am construit orase, sate,
Am dat oamenilor pâine
Dar acum, în astă noapte
Eu am moartea unui câine.

Doamne, nu e drept deloc
Să mă lași să mor așa,
Căci de veci eu nu am loc,
Lupii mă vor sfâșia."

Dar acum, 'n-această noapte,
Obosit și-nfometat
Cade-ncet, ușor pe spate
Și de frig e scuturat.

Se gândește cu obidă
C-o să moară aici în frig
Dar de moarte nu-i e frică,
Moartea e doar un sfârșit.

Moartea e ca o scăpare
De o viață-amară, deci
Este bine că aceasta
Ne este dată pe veci.

Mori si nu mai ști nimic,
Uiți ca ai și existat
Și din marele-om pitic
Ajungi mare Goliat.

Căci, din întuneric vezi
Subjugate lumi si lumi,
Dar aicea, mort de ești,
Nu cunoști, nu ai stapâni.

Din această lume goală
Tu vezi sute de popoare,
Vezi mereu cum se pogoară
Biciuri șuierătoare.

Deci,mai bine e ca moartea
Să ne fie dată-n veci,
Iar viața-aceasta-amară
Miilor stăpâni și regi...

Și-n timp ce lui gându-i zboară
Spre aceste inepții
O lumină-albă coboară
Dinspre marile 'nălțimi.

Stă o clipă pe deasupra
Apoi, brusc se lasă-n jos
Pe bătrânul, mort de-acuma,
Îl ridică drăgăstos.


București 1993