E primăvară numai în natură,
Cum spune fila prinsă-n calendar;
Pentru români din deltă la clisură,
Sunt numai jale, chinuri și amar.

Din când în când, chiar apa ce-i hrănește,
Mânată de-un destin necruțâtor,
Huiește-n crâng și case risipește,
Ba le îneacă rodul din ogor.

Privesc tăcuți din dealuri devenite,
Refugiu pentru groaznicul diluviu,
În fața lor le-a înecat morminte,
Cel ce-l știau bătrânul lor Danubiu.

Nu-i poartă ură, doar trimit rugare,
Să-și strângă caracatița de ape,
Din locul trist să poată să coboare
Și restul de avut să-l știe-aproape.

Vor ridica o nouă locuință,
Pe locul vechi, sperând încă o dată,
Că după-atât necaz și suferință,
Din cer și lume pacea li se-arată.

Cu morții răscoliți din cimitire,
S-or împăca prin rugă și litanii.
Vor pune cruci spre dreaptă pomenire
Și parastas le-or face în toți anii.