Mă bate cîteodată gîndul
ca atunci cînd termin liceul
să plec din țară.
Am auzit că acolo
sînt salarii mai mari
și se trăiește mai bine.
Că ar avea
o Poliție mai responsabilă,
o Justiție mai sănătoasă.
Că din cauza asta
sînt mai relaxați,
mai lipsiți de griji.

Dar cînd îl aud pe tata zicînd:
„Și eu pentru cine am intrat, mă,
în politică? Pentru cine
mi-am facut relații
în Poliție și-n Justiție?
Doar pentru mine?”,
cad din nou pe gânduri
și mă întreb dacă nu cumva
chiar are dreptate.

S-a chinuit, săracul, atîția ani,
alături de alții ca el
să mențină în funcțiune
sistemul ăsta rafinat
de relații și aranjamente,
de pile și proptele,
de șpăgi și influență,
și cînd să ni-l lase moștenire
nouă, fiilor lor,
noi le-ntoarcem spatele
și o zbughim din țară.

„Învățați de la părinți, băi,
că părinții nu vă vor răul,”
îmi zice,
în timp ce-mi mai arde
cîte-o palmă, după ceafă.

„O să te duci în străinătate
și-ai să devii un număr.
Păi ce număr trebuie să fie ăla
ca să deschizi tu ușile
pe care le deschid eu astăzi
cu numele meu?”