Simt pe sub mine, de o vreme,
Pași care calcă nemiloși
Frunzisul veșted, care geme,
Sub talpa unor vechi galoși.

Când florile în primăvară,
S-au scuturat plutind a joc,
Lăsându-mi poamele povară,
Păreri de rău n-avui de loc.

Eram înveșmântat în straie,
În care vântul se-ncurca,
Iar raza soarelui bălaie,
Dând străluciri, aluneca...

Dar vremea cea fără de casă,
In drumul ei neîntrerupt,
Podoaba mea cea mai aleasă,
De-a sila, iată, azi mi-a rupt.

Stau gol sub cer, vântul mă bate,
Sub mine nu mai vin copii,
Aud doar frunzele uscate
Cum pier, strivite sub călcâi.