Sînt mut.
Privesc Pământul
È™i-mi pare că e viu,
c-o faÈ›ă de anahorete înÈ›elept,
tăcut È™i el...
de parcă totu-i de la sine înÈ›eles
de-o ordine neîncăpută în cuvânt.

Sînt mut
și poate - nici nu-s eu.
La ce să-ngân, să bâjbâi în necunoscut
când înțelesu-i se preface-n-neînțeles
prin dezvelirea de mister?
Au nu văd toÈ›i ce văd È™i eu?

Setoase de lumină
se ridică florile spre soare...
Și nu-i destul?
Ce aÈ™teptăm?

Se plimbă revelaÈ›ii infinite printre noi
Și le numim banalităÈ›i...
Atât vedem.