Sînt mut.
Privesc Pământul
și-mi pare că e viu,
c-o față de anahorete înțelept,
tăcut și el...
de parcă totu-i de la sine înțeles
de-o ordine neîncăpută în cuvânt.

Sînt mut
și poate - nici nu-s eu.
La ce să-ngân, să bâjbâi în necunoscut
când înțelesu-i se preface-n-neînțeles
prin dezvelirea de mister?
Au nu văd toți ce văd și eu?

Setoase de lumină
se ridică florile spre soare...
Și nu-i destul?
Ce așteptăm?

Se plimbă revelații infinite printre noi
Și le numim banalități...
Atât vedem.