Dragostea-mi trecu printr-un inel de aur,
luminoasă ca o porumbiță a tăcerii,
neliniștită ca gânguritul unui copil,
absurdă ca nepăsarea lumii
pe când Creatorul îmi lega inima
la oiștea Carului Mare.

Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc
leoaică tânără simțind dureros biciul jockeului
sub ochii reci ai lumii
înfiorată de panică
și totuși fericită că fi-voi dresat
o dată pentru totdeauna.

Dragostea-mi trecu printr-un inel din soare
aflându-mă sub el, în eclipsa-i,
ca un șoim împușcat în aripă,
în ochii căruia lumea
e un nimic tulbure, indiferent
dacă mâine va fi sau nu va fi deloc.

Dragostea-mi trecu printr-un inel de întuneric
la marginea oceanului de tristețe,
fiind cerșetorul care a furat inima lumii
spre a fugi cu ea în junglă – animal ofilit,
evaporat, cu sentimentele intrate-n beton –
și totuși înfometat de dragoste.