privesc mereu în aceeași direcție și
îmi place să cred că distanța dintre noi
se măsoară în singurătăți
atârnă greu mă împiedic de
umbrele celorlalți
ordinea lucrurilor nu mai are nicio logică
acreala acumulată se întinde ca o
pată de igrasie pe zid ia amploare
cineva se hrănește din mine
umbra mi se micșorează vizibil
sunt în derivă
nu mai pot face nimic
durerea mi se strânge în același loc
doar neputința se împrăștie sub piele
ca un sentiment stingher
nu mă recunosc
știu că am partea mea de vină
așa că de mâine îmbrac chipul
pe care nu trebuie să-l cunoști
atâta timp cât treci prin mine
fără ca nimeni să știe
încerc să-mi restabilesc semnele
blândețea candoarea sângele tânăr
rostogolindu-se prin vene
sentimentele și toate celelalte lucruri
de care tu nu o să știi...

voi deveni ceea ce am fost sau
poate o altă pradă mult mai ușoară
singurul fel în care
mă vei recunoaște
și atât
o rostogolire de lumină în noaptea
mulată pe noul chip
ca un gest
dimineața prin care
o să trec ultimul
dar nu din același motiv...

tu să nu mă aștepți