pulsează prin pupila nimeni
acul dincolo de nervul optic se înfige în creier.
tu, seringă, chintesență a urii marea mea dragoste

Dumnezeu întoarce spatele cu ceru-n urechi.
nu te teme, Doamne, e pentru mine
trage-ți toți norii în cap și nu te teme

îți sunt printre coaste.
“Ești nimeni!”
și toate clopotele speriate cu cel de la poarta raiului cu tot
repetau după tine: nimeni, nimeni...

păsările mi se zvărleau în țipete din ochi.
coasa le frângea gâtlejul; o mișcare scurtă ca o interjecție
apoi ți le-nșira pe palmă la numărat.
“nimic să nu lipsească. știu exact cât am investit!”
mă pustiai călare pe moarte până ce venele scuipau praf.

în creieri jetul de ură
te-asiguram că durerea e vie, nici o intenție să amorțesc.
nu cât mă despărțeai de unghii în lustrul bocancului
adevăr. ce cârpă moale te iubesc

“mi-e sete! plângi!”
și m-am umplut de lacrimi
m-am început de la călcâie până la ploaia din păr
de-acolo n-aveam decât să mă beau eu.
rânjea în gura lui tot vântul când i-am așezat ochii în palmă.

atunci a luat-o la goană și moartea
și dracii s-au ghemuit lângă cățelul pământului
atunci ne-a pus punct. mie și dragostei marea mea moartă
sub pielea, pământ otrăvit, țărm unde se sfârșesc toate cele bune
atunci