căzusem într-o secundă infinită
cu genunchii întorși cu umerii departe în afara mea
cu fruntea de poet de provincie
căzusem într-o secundă
și nu mai știam să ies

era secunda în care ne amintim
din ce în ce mai clar
de ziua când împlinim cinci ani
când întrebați ce vrem să devenim în viață
ne gândim puțin
și ridicați pe vârfuri
arătăm cu degetul spre steaua strălucitoare
pe care o vom
cuceri odată

în secundă încăpuse ca printr-o minune
relativistă
și orașul căzut de multă vreme în dizgrație ecologică
luată ca o boală nevindecabilă
de la plopii proaspăt toaletați
din dispoziția primarului

orașul părea mare
dar secunda de toate încăpătoare
unii peste alții
poeți și primari
femei și prostituate fără licență
rătăciți prin revoluții și morți cu acte în regulă
fiecare cu puteri căpătate în vechi exerciții existențiale
dăm din umeri
și ne târâm pe genunchi
să ieșim
din ea


în același oraș
se întâmplă să fie și prietenul tău
poetul
cu care tocmai sfârșești discuția aprinsă
despre condiția poetului
hotărât să intre cu orice preț în USR
secunda ne înghițise pe amândoi
și ne înghețase
ultimele imnuri de laudă
la adresa fără adresă a postmodernismului


****(în loc de stele)


eeeehhhh
asta e mi-am zis
asta trebuie să fie o secundă
din care nu poți să ieși
așa că
hai sa termin cât mai repede alegațiile
și să îmi continui ziua asta de sâmbătă
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic