Tu ai murit, dar sufletu-ti traieste;
Icoana ta imi va fi pururi vie,
Caci m-ai invatat cum se vietuieste,
Iar tu ai fost un om de omenie.

Te-ai stins din viata ca o lumanare
In care sufla un vant negru, rece,
Indurerandu-ne pe toti atat de tare!
Altii te-or fi uitat...dar mi e nu-mi mai trece!

M-asez pe pat si ma gandesc la tine.
Ai fost bunic cum nu mai este altul,
Dar tu acum departe esti de mine,
De ce nu vrei sa imi auzi oftatul?

Cand mai veneam in vizita la tara,
Ne asteptai atunci cu drag la poarta,
Razand noi alergam pe ulicioara
Si inima-ti batea, piptul sa-ti sparga.

Iar fata ta arsa de cruntul soare,
Se lumina de-o bucurie-ascunsa;
Si ochii tai luceau atat de tare,
Tradand o fericire de dragoste strapunsa.

Iar noi ne adunam in jurul tau
Sa ne mai povestesti faptele tale;
Si fermecati ascultam basmul tau
Si-adormeam cuprinsi de ale somnului gheare.

Dar tu ai adormit acum adanc...
Si nu vrei sa te mai scoli nicodata!
Si linistit dormi pe veci in mormant,
Iar clopotele nu vor sa mai bata...